On a completely unrelated note, m-am uitat în sfârşit acum vreo două săptămâni la Midnight in Paris. Are 93% pe Rotten Tomatoes şi e regizat de Woody Allen şi e cu Paris şi cam de atâtea argumente am eu nevoie ca să mă uit la un film. Sigur că aşteptările mele au fost prea mari (Paris Paris Paris Pariiis!), dar frate ce film aiurea. Nu, de fapt, nu e aiurea. E prost; prost de-a dreptul. Deal with it.

Şi se aude cam aşa: personajul principal (o să îi spunem M.P.C.P.O.O.J.D.V., de la Motivul Pentru Care Pierzi O Oră Jumate Din Viaţă) e un scenarist care şi-a făcut mălaiul scriind scenarii ieftine la Hollywood şi încearcă acum s-o dea pe literatură serioasă. Fiind el super pasionat de anii ’20, cu precădere Parisul de atunci, ce altceva poate fi personajul lui principal decât un vânzător la un nostalgia shop. Foarte subtil. În fine. Şi  M.P.C.P.O.O.J.D.V. al nostru e în luna de miere cu gagica-sa şi viitorii socri (americani convinşi) la Paris, unde se întâlneşte cu nişte foşti colegi de-ai ei, T.I. (Tipa Irelevantă) şi, Paul, mare deştept. Genul ăla care ştie tot despre toate, cu care n-am avut nimic până să înceapă să povestească despre tuşele lui Monet sau Manet sau cui naiba îi pasă cine era, să se contrazică cu ghida despre viaţa personală a lui Rodin şi să îi facă o analiză psihologică lui  M.P.C.P.O.O.J.D.V. bazată pe alegerea personajului principal din cartea sa – cum nimeni nu e mulţumit de epoca în care trăieşte, cum există oameni care se agaţă de trecut, lucru care poate duce la depresie şi bla bla bla. Este foarte important de reţinut că ghida îl face pe Paul un “tip pedant“. Foarte important. Evident că logodnica e-n limbă după el şi cred că a venit timpul să vă felicit pentru rezolvarea misterului: ea şi cu M.P.C.P.O.O.J.D.V. se despart! Didn’t see that coming. YES. Aşa, revenind. Într-o seară,  M.P.C.P.O.O.J.D.V. e singur pe stradă şi face ce face de se trezeşte în anii ’20, la o petrecere de-a lui Fitzgerald. Uau. Şi e şi Hemingway pe-acolo. Dublu uau. Şi Picasso şi Man Ray şi Cole Porter şi vai hai să cădem pe spate. Nu zic nu, până pe-aici e drăguţel filmul, dar se strică în secunda în care calcă Hemingway în scenă. Nu ştiu cine-l joacă, dar dac-aş fi în locul lui mi-aş căuta o altă meserie. Se dovedeşte între timp că  M.P.C.P.O.O.J.D.V. e mare fan Porter şi la un moment dat o şi cunoaşte pe viitoarea-i nevastă:

Şi gata. Bineînţeles, el nu-şi dă seama, dat fiind că la momentul respectiv umblă după Marion Cotillard tânăra Adriana, care la rândul ei oscilează între el, Picasso şi Hemingway. Ajunge şi să-i dea manuscrisul său lui Gertrude Stein, se mai plimbă o vreme prin anii ’20 până dă de Buñuel, Ray şi Picasso, interpretat de Adrien Brody… cam fail. Rinoceri, rinoceri. Adriana e îndrăgostită la maxim de La Belle Epoque rinoceri a Parisului, aşa că inevitabil ajung şi acolo rinoceri, unde dau de Toulouse-Lautrec, Gaugin şi Degas rinoceri, de la care află că totuşi Renaşterea rinoceri era adevărata şmecherie. (V-aţi prins ce-i cu rinocerii? Nu? Nici eu.) Ca să vezi coincidenţă, atunci îşi dă  M.P.C.P.O.O.J.D.V. seama că parcă afacerea asta cu întorsul în timp nu e chiar aşa grozvă. (Pricepeţi? Adică s-a întors în timp 100 de ani, timp de câteva nopţi, doar ca să-şi dea seama că nu e bine să te agăţi de trecut. Dar staţi, mai e…) În drum spre secolul 21, trece şi pe la Gertrude să-şi ia cartea, iar ea îi transmite, din partea lui Hemingway, că lui nu-i vine să creadă că vânzătorul de la nostalgia shop nu s-a prins mai devreme că logodnica lui avea o aventură cu tipul pedant. In your face. Desigur că primul lucru pe care îl face M.P.C.P.O.O.J.D.V. e să se despartă de gagică-sa şi să umble de-a-n boulea prin oraş unde nu dă de nimeni altcineva decât de tipa cu Porter.

Eu n-am citit încă nici Hemingway, nici Fitzgerald, aşa că am nevoie de mai mult decât de-un tip cu barbă care mormăie şi face pe geniul neînţeles ca să fiu impresionată. Şi, pe bune, a fost cel mai in your face film pe care l-am văzut vreodată. Totul e atât de evident şi de previzibil încât mă întreb de ce m-am uitat pân’ la sfârşit. Ca să-l văd pe  M.P.C.P.O.O.J.D.V. cum îi dă ideea lui  Buñuel pentru El ángel exterminador. Serios?!

Cu demnitatea rămasă am fost nevoită să fiu târâtă înapoi în picioare de nenea, care-mi zicea cu o voce cel puţin dubioasă “hai, fata mea, haaai!”.

Asta e partea în care revin asupra amănuntului. Aşadar, după ce am ajuns în casă şi mi-am răsplătit eforturile de peste zi cu ceva nesănătos, am ponderat îndelung şi, luând în considerare absolut toţi factorii, am ajuns la concluzia că cel mai potrivit tip de încălţări sunt cele cu toc.

#1 În zăpadă mare, acţionează pe post de picioroange. Sigur, există riscul (destul de mare, de altfel) să aluneci şi să-ţi rupi gâtul, dar esenţialul e că gingaşele-ţi picioruşe vor rămâne uscate!

#2 Cu cât mai înalte, cu atât ești mai departe de bălți! În general, mie-mi place apa, însă am o problemă cu ea în pahar (n-are niciun gust) şi în afara mărilor, oceanelor și piscinelor, și anume că ea e le fel de udă, însă tu nu ești nici pe departe la fel de în costum de baie. (Acum, că am zis asta, pot să mă gândesc la câteva situații în care ai avea un motiv plauzibil să umbli pe stradă în costum de baie, majoritatea implicând mulţi bani.)

Ai putea crede că mai sus menționatele observații mi-au fost de folos în vreun fel, dar singura pe care o țin minte este că musacaua nu se mănâncă/savurează/cum vreți voi, ci se devorează. Pe restul le-am uitat fiindcă m-am trezit într-o dimineață cu un om în casă despre care nu știam că e acolo, după care am aflat că erau mai mulți și mi-am dat seama că eram în chiloți, purtând un fel de bluză ruptă din 1900 toamna – lucru pe care nu-l observasem de dimineață din simplul motiv că ERA DIMINEAȚĂ, ce Dumnezeu! În mod ironic, eu nu pot să dorm după 9 jumate. Niciodată.

Asta nu merge în ultimul timp (cu blogul, zic). Eu am o chestie cu niște mascați care intră în casă în timp ce eu fac baie. Cumva, asta are legătură cu blogul. Probabil, pe lângă faptul că sunt pasionați de drujbe și când nu căsăpesc suflete nevinovate, își petrec timpul pe net, ca hackeri profesioniști, căutându-și victimele.

(Nu cred că țineți morțiș să aflați, dar să știți că baia e cel mai PROST loc în care ai avea ghinionul să dea peste tine niște cretini cu arme de tot felul.

#1 Ești dezbrăcat.

#2 Baia e plină de colțuri și suprafețe tari.

#3 E ud pe jos. Alunecă. (vezi #2)

#4 Nu prea sunt obiecte contondente în baie, cu care să te aperi.

#5 Dacă ești eu, nici măcar prosoapele nu ți le ții acolo, așa că nu doar atacatorii te vor vedea dezbrăcat, ci și orice persoană care va avea nevoie la toaletă după masacru.)

Propoziţia e destul de relevantă şi de singură, dar mi se pare imperios necesar să adaug şi nişte comentarii. În primul rând, nu sunt sigură că a fost chiar o criză existenţială. Adică a fost, într-un fel, dar nu pot să spun că mi-a zguduit percepţia de sine sau că nu mai ştiu cine sunt (nu că aş fi murit să ştiu, oricum). Doar că am aflat că sunt bună la sport. Ai zice că asta  nu e o chestie pe care o afli, mai cu seamă după ce te-ai lăsat de orice formă de activitate fizică în favoarea celei mentale vegetatului. În fine, se ridică nişte întrebări. Prima dintre ele fiind dacă am fost fraieră ca mama naibii şi acum puteam să fiu cine ştie unde, pregătindu-mă pentru olimpicele de juniori de la anul. Asta mi-a trecut repede – n-am ambiţii de-astea. Şi totuşi, n-ar fi fost drăguţ să ştiu că eram o mare speranţă când încă eram o mare speranţă? Poate ar fi făcut dimineţile alea (care e opusul de la târzii? devremi?) dedicate întăritului muşchilor pe care mi le petreceam blestemându-mi zilele mai suportabile. Sau, şi mai şi, dacă sunt, totuşi, în continuare, o mare speranţă? Să mă duc să aflu? Dacă aflu că da, ce fac: mă las de şcoală şi apoi regret că m-am lăsat de şcoală sau mă ţin de şcoală şi apoi regret că m-am ţinut de şcoală? Dacă aflu că ba, cum o să trec peste buba la orgoliu? Cine ştie cum o să mă afecteze? Dacă o să dezvolt o personalitate multiplă? Viitorul este incert, în afară de cel apropiat spre destul de depărtat care zice că sâmbătă şi duminică mă duc la piscină.

Revenind la un subiect de actualitate (nu, nu revoltaţii care scandau Libertate! în faţa primăriilor… wtf?) şi anume absenţa mea după o asiduu trâmbiţată reîntoarcere. Am fost la schi. Posibil să mă fi dat de gol încântarea mea din postul trecut la gândul că urma să îmi cumpăr clăpari. No, şi-am schiat într-o veselie, dar am mâncat şi mai şi. Din clasa a patra n-am mai mâncat şi prânz, şi cină, ambele cu două feluri. Probabil refuzam să cred că e aşa simplu să fii fericit. (A fost o tâmpenie să mă las de mâncare!) Gulaschsuppe cu Gulaschsuppe şi Topfenstrudel cu Vanillesoße. Dacă nu ştii ce-i aia, ai putea la fel de bine să închizi calculatorul şi să te bagi la loc sub piatra de sub care ai ieşit. Acum s-a terminat; măcar mi-am luat provizii de Almdudler, care, deşi pe ducă, sunt yum.

Tschüss.

Trebuie să fie cele mai urâte şi totuşi cele mai bune clătite pe care le-am mâncat. Şi le-am mâncat, nu glumă. Păcat că mi-a şutit-o maică-mea pe ultima.

Încerc să înţeleg de ce nu e deschis niciun salon de cosmetică. Nu înţeleg de ce n-au fost deschise magazinele de luni, da’ na, treacă de la mine. Măcar alea s-au deschis azi (IEI mă duc să-mi iau clăpari!), saloanele de cosmetică, ioc! Şi în rest nu mai scapi de ele. Ieşi pe uşa unuia, primeşti pliant de la altul.

Pfui! am deschis o sticlă de fanta închisă de trei zile şi mi s-a umplut creierul de gaz şi oh Doamne! sper să nu fie toxic. Nu, nu e.

Mă rog, trebuie să plec. Dacă nu mai scriu în următoarea săptămână, please do check on me! De fapt, stai, că nu puteţi. De fapt, nici nu există un “voi” care să nu puteţi. Nu că aţi şti cum. Cred că e prima oară când iau serios în considerare varianta de a-mi lăsa numărul de telefon pe aici pe undeva.

Neah.

În fine. M-am uitat la The Silence of the Lambs şi e foarte tare. Adică pe bune, faza aia de la sfârşit cu “I’m having an old friend for dinner” m-a dat gata. Mă întreb de unde scot titlurile astea.

Chestia asta pare din ce în ce mai seacă, şi totuşi nu mă prea doare fiin’că mai sunt 8 minute până mâine şi trebuie să am un post de 1 ianuarie. Nu sunt sigură de ce, chiar aş prefera să nu fie nevoie, dar m-am trezit azi dimineaţă cu asta pe creier. Şi nu de alta, dar eu nu stau un an aşa.

Sper doar ca mâine dimineaţă să nu mi se pară chiar atât de lame încât să-mi dicteze creierul să-mi schimb din nou blogul.

Oricât de dornică aş fi să clarific situaţia muzei mele, am observat că paragraful din urmă ridică următoarea problemă: dacă eu şi fostul meu blog aveam o relaţie aşa de bună, de ce ne-am despărţit? Fiin’că a intervenit taică-miu, de-aia. Eu eram o Cârtiţă anonimă şi atât de fericită pe cât te pot face beneficiile anonimatului. Şi, nu ştiu cum (în orice caz nu pentru că am fost eu destul de tâmpită încât să-mi las numele şi link-ul blogului în acelaşi loc!), tata mi-a găsit blogul. Şi o vreme a fost ok, probabil eram în faza de negare ori memoria mea selectivă intra în acţiune de fiecare dată când apăsam Publish. Taică-miu mi-a tăiat însă macaroana când mi-a zis că nu-i place ultima mea postare. Şi-atunci a fost fie BANG! lu’ taică-tu nu-i mai place blogul tău deci e de rahat, fie BANG! taică-tu chiar îţi citeşte blogul, şi pauză.

Da, treceţi peste, I have privacy issues. Nu vorbesc la telefon cu altcineva în cameră. Întrerup utilizarea calculatorului dacă se aşează cineva lângă mine. Am ascuns Lolita sub patu’ lu’ maică-mea când m-a rugat să i-o împrumut (ceea ce îmi aminteşte că ar trebui să o scot de acolo). Refuz să-mi trag perdelele de când s-a mutat vizavi o familie dubioasă, ai cărei membri stau în ture agăţaţi de balcon să fumeze. În fine, aţi prins ideea. Cred că mi se trage de când eram mică şi am scris în jurnal nişte termeni cel puţin insultători (ceva cu orfelinat şi creieri vărsaţi) despre cineva, apoi am comis greşeala de a-l lăsa pe masă, închipuindu-mi, în naivitatea mea, că cele două pagini de la început inscripţionate “Jurnalul meu” şi “Privat!” îl vor proteja de intruşi. Ca să clarificăm de pe-acum un lucru: a spune că bunică-mea e lipsită de tact e ca şi cum aş scrie aşi cu i la coadă. Familia mea a aflat că sunt pe stop înainte să apuc să-mi cumpăr prima mea cutie de tampoane. În consecinţă, primul lucru pe care l-am făcut când m-am întors acasă a fost să fiu interogată de bunică-mea cu privire la părerile mele personale despre respectivele persoane, al doilea să mă ocup de distrugerea iremediabilă a dovezilor incriminatorii şi al treilea să caut o cheie pentru camera mea, în lipsa căreia mi-am baricadat uşa cu geamantane şi scaune, după care mi-am dat seama că n-am pe unde să ies.

BOOM. Am zis.

No, deci am încropit nişte şmecherii cu lămâie. Acum sunt stresată că de două săptămâni nu ştiu unde mi-am pus contenţia şi am senzaţia că mi-au căzut caninii şi că zâmbesc cu măselele. Sunt sigură că sunt doar paranoică, dar prefer să nu verific.

În loc de asta, stau cu cracii-n sus pe scaun şi mă uit la tv. Nu-i ca până acum. Dacă nu-i zăpadă, nu poţi să stai în fotoliu cu mâna întinsă ca şi cum ai ţine o cană cu ciocolată caldă cu marshmallows şi să adulmeci aerul în căutarea mirosului de scorţişoară, că arăţi cel puţin tâmpit. Sigur, nici dacă e zăpadă nu arăţi câtuşi de puţin inteligent, da’ na, lumea empatizează: prăjitura cu scorţişoară e-n frigider – ferească Dumnezeu să te atingi de ea înainte de Ajun! – ai folosit toate bezelele la fondant şi ultimii musafiri ţi-au consumat toată ciocolata.

În fine. Mai există şi opţiunea Gică Contra, care implică următoarea reţetă de prăjiturele ce ţi se topesc în gură: întâi şi-ntâi, razi şi storci vreo două lămâi mari. Pui o lingură de coajă deoparte; restul îl amesteci cu două linguriţe de zahăr şi-l laşi o oră la uscat. Apoi, freci 120 g de unt cu 240 g de zahăr. La asta, adaugi un ou mare, 2 linguri de suc de lămâie şi o linguriţă de esenţă de lămâie. După care intră în scenă ingredientele uscate, adică 470 g de făină, o jumătate de linguriţă de bicarbonat de sodiu, un praf de sare şi, opţional, coaja de lămâie. Asta va ajunge la o consistenţă destul de uscată; mai adaugi lapte. Eu am pus cam 5 linguri. Sigur, merge şi sucul de lămâie, dacă ai ceva cu esenţa, însă aroma din suc nu este suficientă iar prăjiturelele îşi vor pierde din textura moale. Ar trebui să obţii ceva asemănător cu untul abea frecat, elastic şi lipicios. Din aluat, faci biluţe şi le pui pe-o tavă. După ce le-ai aplatizat o idee cu o linguriţă, de exemplu, le bagi la cuptorul preîncălzit la 170°, unde stau în jur de 20 de minute, până se rumenesc pe margini. Mie mi-au ieşit 48 şi-au încăput în două tăvi, că nu cresc prea mult şi nici nu se lipesc. Când sau răcit, le dai cu o glazură făcută din câte 1 lingură de suc de lămâie la 50 g de zahăr pudră. Aş zice că 250 g ajung. Înainte să se usuce, presari coaja zaharisită.

În final, te aşezi lângă ficusul din living care aduce vag cu un palmier, tava cu prăjiturele într-o mână, piña colada în cealaltă (deşi, dacă nu poţi să-şi faci o ciocolată, e destul de improbabil să ai ingrediente pentru o piña), aştepţi să ningă şi te simţi excentric.

I’m off to a shitty start.