În cursul zilei de azi era să mă rup în două, la propriu, de mai multe ori. O dată când am încercat să stau în mâini m-am aruncat în cap pe saltea fără nici cea mai mică idee despre cum aveam să aterizez, şi a doua oară când am alunecat mai mult sau mai puţin accidental în sfoară. De când eram mică îmi e frică de balerine fix din cauza asta: elegante, elegante, nu ştiu ce iar apoi, fix când ţi-e lumea mai dragă, pac! ţi-au trântit un plié triplu salcov aruncat (nu, nici eu nu ştiam că există aşa ceva) şi-şi dau piciorul peste cap de zici că pocneşte. Nu pare mare lucru, dar în combinaţie cu episodul ăla din Powerpuff Girls când Bubbles îi rupe picioarele răufăcătorului (nu ştiu voi, însă pe mine m-a marcat profund), are un efect destul de dramatic asupra imaginaţiei. Ca-n Mirrors cu tipa aia căreia i se despică obrajii, doar că la coapse.
On a completely unrelated note, m-am uitat în sfârşit acum vreo două săptămâni la Midnight in Paris. Are 93% pe Rotten Tomatoes şi e regizat de Woody Allen şi e cu Paris şi cam de atâtea argumente am eu nevoie ca să mă uit la un film. Sigur că aşteptările mele au fost prea mari (Paris Paris Paris Pariiis!), dar frate ce film aiurea. Nu, de fapt, nu e aiurea. E prost; prost de-a dreptul. Deal with it.
Şi se aude cam aşa: personajul principal (o să îi spunem M.P.C.P.O.O.J.D.V., de la Motivul Pentru Care Pierzi O Oră Jumate Din Viaţă) e un scenarist care şi-a făcut mălaiul scriind scenarii ieftine la Hollywood şi încearcă acum s-o dea pe literatură serioasă. Fiind el super pasionat de anii ’20, cu precădere Parisul de atunci, ce altceva poate fi personajul lui principal decât un vânzător la un nostalgia shop. Foarte subtil. În fine. Şi M.P.C.P.O.O.J.D.V. al nostru e în luna de miere cu gagica-sa şi viitorii socri (americani convinşi) la Paris, unde se întâlneşte cu nişte foşti colegi de-ai ei, T.I. (Tipa Irelevantă) şi, Paul, mare deştept. Genul ăla care ştie tot despre toate, cu care n-am avut nimic până să înceapă să povestească despre tuşele lui Monet sau Manet sau cui naiba îi pasă cine era, să se contrazică cu ghida despre viaţa personală a lui Rodin şi să îi facă o analiză psihologică lui M.P.C.P.O.O.J.D.V. bazată pe alegerea personajului principal din cartea sa – cum nimeni nu e mulţumit de epoca în care trăieşte, cum există oameni care se agaţă de trecut, lucru care poate duce la depresie şi bla bla bla. Este foarte important de reţinut că ghida îl face pe Paul un “tip pedant“. Foarte important. Evident că logodnica e-n limbă după el şi cred că a venit timpul să vă felicit pentru rezolvarea misterului: ea şi cu M.P.C.P.O.O.J.D.V. se despart! Didn’t see that coming. YES. Aşa, revenind. Într-o seară, M.P.C.P.O.O.J.D.V. e singur pe stradă şi face ce face de se trezeşte în anii ’20, la o petrecere de-a lui Fitzgerald. Uau. Şi e şi Hemingway pe-acolo. Dublu uau. Şi Picasso şi Man Ray şi Cole Porter şi vai hai să cădem pe spate. Nu zic nu, până pe-aici e drăguţel filmul, dar se strică în secunda în care calcă Hemingway în scenă. Nu ştiu cine-l joacă, dar dac-aş fi în locul lui mi-aş căuta o altă meserie. Se dovedeşte între timp că M.P.C.P.O.O.J.D.V. e mare fan Porter şi la un moment dat o şi cunoaşte pe viitoarea-i nevastă:
Léa Seydoux: ceva în franceză M.P.C.P.O.O.J.D.V.: You do? I love Cole Porter.Şi gata. Bineînţeles, el nu-şi dă seama, dat fiind că la momentul respectiv umblă după Marion Cotillard tânăra Adriana, care la rândul ei oscilează între el, Picasso şi Hemingway. Ajunge şi să-i dea manuscrisul său lui Gertrude Stein, se mai plimbă o vreme prin anii ’20 până dă de Buñuel, Ray şi Picasso, interpretat de Adrien Brody… cam fail. Rinoceri, rinoceri. Adriana e îndrăgostită la maxim de La Belle Epoque rinoceri a Parisului, aşa că inevitabil ajung şi acolo rinoceri, unde dau de Toulouse-Lautrec, Gaugin şi Degas rinoceri, de la care află că totuşi Renaşterea rinoceri era adevărata şmecherie. (V-aţi prins ce-i cu rinocerii? Nu? Nici eu.) Ca să vezi coincidenţă, atunci îşi dă M.P.C.P.O.O.J.D.V. seama că parcă afacerea asta cu întorsul în timp nu e chiar aşa grozvă. (Pricepeţi? Adică s-a întors în timp 100 de ani, timp de câteva nopţi, doar ca să-şi dea seama că nu e bine să te agăţi de trecut. Dar staţi, mai e…) În drum spre secolul 21, trece şi pe la Gertrude să-şi ia cartea, iar ea îi transmite, din partea lui Hemingway, că lui nu-i vine să creadă că vânzătorul de la nostalgia shop nu s-a prins mai devreme că logodnica lui avea o aventură cu tipul pedant. In your face. Desigur că primul lucru pe care îl face M.P.C.P.O.O.J.D.V. e să se despartă de gagică-sa şi să umble de-a-n boulea prin oraş unde nu dă de nimeni altcineva decât de tipa cu Porter.
Eu n-am citit încă nici Hemingway, nici Fitzgerald, aşa că am nevoie de mai mult decât de-un tip cu barbă care mormăie şi face pe geniul neînţeles ca să fiu impresionată. Şi, pe bune, a fost cel mai in your face film pe care l-am văzut vreodată. Totul e atât de evident şi de previzibil încât mă întreb de ce m-am uitat pân’ la sfârşit. Ca să-l văd pe M.P.C.P.O.O.J.D.V. cum îi dă ideea lui Buñuel pentru El ángel exterminador. Serios?!
